Să fie nesimţirea o soluţie?
Sunt trist. Poate fi de la căldura asta care ne chinuieşte pe toţi cu insistenţă sau de la faptul că a mai trecut o vară din viaţa mea în care nu am reuşit să găsesc un dram de linişte aşa cum aveam pe vremuri. Mă uit în jur şi nu găsesc nici un punct de sprijin pe care să-mi clădesc o speranţă de mai bine. Privesc la televizor şi nu mă regăsesc aproape în nici un program. Apăs pe butoanele telecomenzilor, oarecum mecanic şi imediat schimb canalul pentru că nimic din ce văd nu mă satisface. Deh, ce să-i faci? Grila de vară. Pesemne că undeva în laboratoarele de creaţie ale televiziunilor se coc niscaiva emisiuni care să ne umple serile lungi şi reci de iarnă, dar parcă simt că nu voi fi nici de data asta în publicul ţintă. Am nişte filme pe dvd-uri, dar şi aici trebuie să văd vreo cinci-şase ca să mă pot declara mulţumit de unul. Citesc atunci când am timp şi mă plimb cu privirile pline de nesaţ aruncate pe rafturile unor librării de unde a-şi cumpăra cărţi cu zecile, dar sunt conştient că nu le pot citi pe toate şi de aceea achiziţionez foarte selectiv câte una, două. Mă uit în jur şi încerc să mă leg de toate ştirile pozitive pe care le găsesc în încercarea de a-mi găsi un refugiu… Dar ştirile bune sunt atât de puţine, încât au ajuns să treacă neobservate. Peste tot nu văd decât fuga de moralitate, de principii, de educaţie. Ideile nu se mai pot exprima fără jigniri, fără atacuri la persoană, fără acuzaţii. Argumentele au căzut în derizoriu şi puterea lor a ajuns să se bazeze pe formă şi nu pe conţinut.
Ştiu o vorbă pe care am auzit-o de mult: "Atitudinea nu face parte din argumentaţie" dar uitându-mă la talk-show-urile de pe televiziuni, îmi dau seama că cei de pe acolo n-au cunoştinţă de ea. E drept că şi moderatorii fac tot posibilul să-şi crească audienţele lăsându-i pe politicieni să se bălăcărească în direct şi punând, la rândul lor, paie pe foc ca nu cumva să pălească vâlvătaia. La jurnale, morţii şi răniţii fac legea indiferent de cauzele deceselor. Căldura, accidentele de circulaţie, crimele sunt toate aducătoare de rating. La fel şi inundaţiile. Urmează scăderile salariale. Dar numai astea bugetare, că cele din privat care s-au operat de mult nu se mai pun la socoteală. Informaţiile din zona economicului sunt atât de contradictorii, iar previziunile analiştilor se bat atât de tare cap în cap, încât nouă nu ne rămâne decât să numărăm eventualele cucuie şi să ne modelăm afacerile în funcţie de prezent şi fără nici o urmă de predictibilitate. Speranţele au murit de mult în ceea ce înseamnă sectorul IMM-urilor şi micile afaceri se sting una câte una pe altarul bâjbâielilor politicului. Am ajuns să mă bucur de ştirea potrivit căreia economia Germaniei a avut o creştere record în ultimul timp şi mă rog ca măcar nemţii să aibă nevoie de ceva de pe la întreprinderile româneşti, în felul acesta să simţim şi noi o brumă de ajutor din occident. Că doar şi el, occidentul, îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. În politica dâmboviţeană, singura mişcare notabilă pare a fi apariţia partidului lui Dan Diaconescu, o pată de culoare care îmi mai smulge câte un zâmbet trist pentru că nici nu încape discuţie despre speranţă. Un fel de Gigi Becali reîncărcat. La PSD domnul Ponta se ceartă cu domnul Geoană, la PDL se pare că s-a încropit o mişcare dizidentă care ridică încet capul bazându-se pe imposibilitatea excluderii membrilor ei în vederea anunţatei moţiuni de cenzură din toamnă, iar în PNL vocalizele mânioase ale chiulangiului şef din partid se aud tot mai puţin scufundate într-o mare de invective la adresa puterii rămase fără ecou la populaţie. Cum să nu ignori clasa asta politică populată de oameni, pentru care traseismul prin diferite doctrine de partid nu ridică nici o problemă de moralitate? Şi atunci ce ne rămâne de făcut? Să încercăm să supravieţuim fără să punem la suflet agresiunile din jur, să ne închidem în noi acoperindu-ne de o platoşă de ignoranţă şi să ne zbatem pentru noi înşine deoarece e clar, solidaritatea a murit. Concluzia fiind că nesimţirea se întrevede ca o soluţie salvatoare…
Ştiu o vorbă pe care am auzit-o de mult: "Atitudinea nu face parte din argumentaţie" dar uitându-mă la talk-show-urile de pe televiziuni, îmi dau seama că cei de pe acolo n-au cunoştinţă de ea. E drept că şi moderatorii fac tot posibilul să-şi crească audienţele lăsându-i pe politicieni să se bălăcărească în direct şi punând, la rândul lor, paie pe foc ca nu cumva să pălească vâlvătaia. La jurnale, morţii şi răniţii fac legea indiferent de cauzele deceselor. Căldura, accidentele de circulaţie, crimele sunt toate aducătoare de rating. La fel şi inundaţiile. Urmează scăderile salariale. Dar numai astea bugetare, că cele din privat care s-au operat de mult nu se mai pun la socoteală. Informaţiile din zona economicului sunt atât de contradictorii, iar previziunile analiştilor se bat atât de tare cap în cap, încât nouă nu ne rămâne decât să numărăm eventualele cucuie şi să ne modelăm afacerile în funcţie de prezent şi fără nici o urmă de predictibilitate. Speranţele au murit de mult în ceea ce înseamnă sectorul IMM-urilor şi micile afaceri se sting una câte una pe altarul bâjbâielilor politicului. Am ajuns să mă bucur de ştirea potrivit căreia economia Germaniei a avut o creştere record în ultimul timp şi mă rog ca măcar nemţii să aibă nevoie de ceva de pe la întreprinderile româneşti, în felul acesta să simţim şi noi o brumă de ajutor din occident. Că doar şi el, occidentul, îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. În politica dâmboviţeană, singura mişcare notabilă pare a fi apariţia partidului lui Dan Diaconescu, o pată de culoare care îmi mai smulge câte un zâmbet trist pentru că nici nu încape discuţie despre speranţă. Un fel de Gigi Becali reîncărcat. La PSD domnul Ponta se ceartă cu domnul Geoană, la PDL se pare că s-a încropit o mişcare dizidentă care ridică încet capul bazându-se pe imposibilitatea excluderii membrilor ei în vederea anunţatei moţiuni de cenzură din toamnă, iar în PNL vocalizele mânioase ale chiulangiului şef din partid se aud tot mai puţin scufundate într-o mare de invective la adresa puterii rămase fără ecou la populaţie. Cum să nu ignori clasa asta politică populată de oameni, pentru care traseismul prin diferite doctrine de partid nu ridică nici o problemă de moralitate? Şi atunci ce ne rămâne de făcut? Să încercăm să supravieţuim fără să punem la suflet agresiunile din jur, să ne închidem în noi acoperindu-ne de o platoşă de ignoranţă şi să ne zbatem pentru noi înşine deoarece e clar, solidaritatea a murit. Concluzia fiind că nesimţirea se întrevede ca o soluţie salvatoare…
