Nu e Guvernul vinovat de criza mondialã
Se apropie sărbătorile de iarnă, încet, pe nesimţite, implacabil. De undeva din memorie, vechile trăiri îmi comandă să mă bucur, să îmi însuşesc senzaţiile din anii trecuţi, să retrăiesc bucuria Crăciunului ignorând momentul.
Încep să mă retrag într-o carapace închisă bine cu cheia şi unde am la uşă un vizor mic pe care să-mi arunc privirea atunci când sună cineva. Nu mai vreau să trăiesc în vâltoare, să mă ciocnesc involuntar de alţi oameni, să conştientizez nivelul la care a ajuns societatea din jurul meu. Mă gândeam odată că fac parte dintr-un timp interesant din punct de vedere social şi că în viaţa mea de până acum s-au petrecut atât de multe schimbări radicale în toate domeniile încât sunt norocos că am fost contemporan cu ele. M-am născut în timpul unui comunism cu faţă umană. Prin anii '60-70 apăruseră mandatarii, economia mergea, nu se instaurase cultul personalităţii, teroarea încetase, cel puţin la suprafaţă, cultura se repoziţiona. Prin anii '80 a început declinul. Rău, abrupt, urât. Am reuşit să stau la coadă într-o noapte la librăria Carte Românească de la ora 22 până dimineaţă să cumpăr "În curte la Dionis" a lui Mircea Eliade.
Aveam 16 ani şi am simţit că am atins Nirvana. Se dădeau doar 500 de exemplare pe zi şi se striga o listă din oră în oră. Cine lipsea, pierdea rândul. La facultate am avut nişte profesori excepţionali, dar începusem să învăţăm în frig şi ne era foame. Se mai întrerupea lumina, mai scriam cu mănuşi în mâini, dar când îţi intră în amfiteatru Rosculet, Nicolae, Notzinger, Pavelescu, atmosfera era dintr-o dată alta. Aşa am traversat perioada, împărţindu-mă între şcoală, serviciu şi cărti. Şi eram fericit. Singurele spaime apăreau în sesiune. Nu simţeam securitatea pentru că n-am fost în vizorul ei, cred, niciodată. Mai spuneam bancuri cu Ceauşescu, ca toata lumea, mai râdeam de una, de alta. Când am terminat facultatea în 1989, orizontul era departe.
Să devin membru de partid, devenea o opţiune, dar nu m-au primit. Oricum aveam post în Bucureşti pentru că făcusem la seral şi asta era bine. Până să mă dezmeticesc eu cum e cu ingineria în socialism, a venit revoluţia şi perla coroanei industriei electronice româneşti s-a dus de râpă. Se năşteau alte speranţe, alte aşteptări, orizontul îşi schimbase forma, dar era tot departe. Intram în capitalism. Sau cel puţin aşa credeam. Îmi aduc aminte cum am lucrat la Crucea Roşie Franceză, la nişte turci care făceau pâine, cum am făcut prima firmă şi am vândut nişte conserve de carne, cum am importat primul calculator 286. Şi totul cu privirea înainte, spre orizont, cu speranţă. M-a întrebat cineva care ar fi ziua pe care aş dori să o retrăiesc din punct de vedere emoţional, alta decât cea în care mi s-a născut copilul.
Am răspuns fără să mă gândesc prea mult… 22 decembrie 1989. Atunci s-a născut o altă lume. Au trecut anii şi mi-am dat seama că am fost un idealist, că am visat frumos, că am sperat minunat. Acum totul s-a năruit. Nu mai am speranţă decât pentru ziua de mâine, orizontul s-a prăbuşit în el însuşi şi s-a transformat într-o cortină groasă prin care mai răzbat din când în când lumini şi vise, despre ce va să vie, dar care nu e frumos. Şi de aceea nu vreau nici măcar să încerc să trag la o parte această cortină. Viitorul există doar până sâmbătă şi duminică, atunci când reuşesc să intru de tot în carapacea în care mă refugiez, doar cu cei dragi. Din când în când mai sună câte cineva la uşă, dar nu prea mai las pe nimeni înăuntru. De la vârsta asta nu ne mai facem prieteni. Doar cunoscuţi. De la vârsta asta prietenii încep doar să moară, să dispară.
Şi cum spuneam, se apropie sărbătorile de iarnă. Încerc să-mi ţin copilul cât mai departe de frământările şi îngrijorările mele, ca toţi părinţii de altfel. Îmi dau seama prin câte epoci am trecut în viaţă şi câte lucruri s-au întâmplat. Câţi preşedinţi am avut, câţi prim-miniştri, câţi primari, câte guverne. Toţi degeaba. Nici unul nu a reuşit să schimbe în bine societatea, percepţia oamenilor, sufletele lor. Am devenit cu toţii mai răi, mai avari, mai egoişti, mai meschini. Dar nu e vina noastră. Într-un articol din ziarul Vremea în 1937, Mircea Eliade scria:
"Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apăra "puterea". Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bunăvoie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces, numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze."
Nu guvernele care s-au succedat în România ultimilor ani sunt vinovate de criza economică mondială, ci de amplitudinea crizei noastre şi de faptul că prin atitudinea şi acţiunile lor ne arată că nu mai există speranţă. Şi că peste privirile noastre îndreptate spre orizont au tras această cortină groasă care ne permite doar să ne gândim cu frică la ziua de mâine. Crăciunul va veni şi va trece. Apoi Revelionul Trist. Vom aştepta Paştele şi tot aşa. Fără speranţă, fără orizont, fără viitor.
Încep să mă retrag într-o carapace închisă bine cu cheia şi unde am la uşă un vizor mic pe care să-mi arunc privirea atunci când sună cineva. Nu mai vreau să trăiesc în vâltoare, să mă ciocnesc involuntar de alţi oameni, să conştientizez nivelul la care a ajuns societatea din jurul meu. Mă gândeam odată că fac parte dintr-un timp interesant din punct de vedere social şi că în viaţa mea de până acum s-au petrecut atât de multe schimbări radicale în toate domeniile încât sunt norocos că am fost contemporan cu ele. M-am născut în timpul unui comunism cu faţă umană. Prin anii '60-70 apăruseră mandatarii, economia mergea, nu se instaurase cultul personalităţii, teroarea încetase, cel puţin la suprafaţă, cultura se repoziţiona. Prin anii '80 a început declinul. Rău, abrupt, urât. Am reuşit să stau la coadă într-o noapte la librăria Carte Românească de la ora 22 până dimineaţă să cumpăr "În curte la Dionis" a lui Mircea Eliade.
Aveam 16 ani şi am simţit că am atins Nirvana. Se dădeau doar 500 de exemplare pe zi şi se striga o listă din oră în oră. Cine lipsea, pierdea rândul. La facultate am avut nişte profesori excepţionali, dar începusem să învăţăm în frig şi ne era foame. Se mai întrerupea lumina, mai scriam cu mănuşi în mâini, dar când îţi intră în amfiteatru Rosculet, Nicolae, Notzinger, Pavelescu, atmosfera era dintr-o dată alta. Aşa am traversat perioada, împărţindu-mă între şcoală, serviciu şi cărti. Şi eram fericit. Singurele spaime apăreau în sesiune. Nu simţeam securitatea pentru că n-am fost în vizorul ei, cred, niciodată. Mai spuneam bancuri cu Ceauşescu, ca toata lumea, mai râdeam de una, de alta. Când am terminat facultatea în 1989, orizontul era departe.
Să devin membru de partid, devenea o opţiune, dar nu m-au primit. Oricum aveam post în Bucureşti pentru că făcusem la seral şi asta era bine. Până să mă dezmeticesc eu cum e cu ingineria în socialism, a venit revoluţia şi perla coroanei industriei electronice româneşti s-a dus de râpă. Se năşteau alte speranţe, alte aşteptări, orizontul îşi schimbase forma, dar era tot departe. Intram în capitalism. Sau cel puţin aşa credeam. Îmi aduc aminte cum am lucrat la Crucea Roşie Franceză, la nişte turci care făceau pâine, cum am făcut prima firmă şi am vândut nişte conserve de carne, cum am importat primul calculator 286. Şi totul cu privirea înainte, spre orizont, cu speranţă. M-a întrebat cineva care ar fi ziua pe care aş dori să o retrăiesc din punct de vedere emoţional, alta decât cea în care mi s-a născut copilul.
Am răspuns fără să mă gândesc prea mult… 22 decembrie 1989. Atunci s-a născut o altă lume. Au trecut anii şi mi-am dat seama că am fost un idealist, că am visat frumos, că am sperat minunat. Acum totul s-a năruit. Nu mai am speranţă decât pentru ziua de mâine, orizontul s-a prăbuşit în el însuşi şi s-a transformat într-o cortină groasă prin care mai răzbat din când în când lumini şi vise, despre ce va să vie, dar care nu e frumos. Şi de aceea nu vreau nici măcar să încerc să trag la o parte această cortină. Viitorul există doar până sâmbătă şi duminică, atunci când reuşesc să intru de tot în carapacea în care mă refugiez, doar cu cei dragi. Din când în când mai sună câte cineva la uşă, dar nu prea mai las pe nimeni înăuntru. De la vârsta asta nu ne mai facem prieteni. Doar cunoscuţi. De la vârsta asta prietenii încep doar să moară, să dispară.
Şi cum spuneam, se apropie sărbătorile de iarnă. Încerc să-mi ţin copilul cât mai departe de frământările şi îngrijorările mele, ca toţi părinţii de altfel. Îmi dau seama prin câte epoci am trecut în viaţă şi câte lucruri s-au întâmplat. Câţi preşedinţi am avut, câţi prim-miniştri, câţi primari, câte guverne. Toţi degeaba. Nici unul nu a reuşit să schimbe în bine societatea, percepţia oamenilor, sufletele lor. Am devenit cu toţii mai răi, mai avari, mai egoişti, mai meschini. Dar nu e vina noastră. Într-un articol din ziarul Vremea în 1937, Mircea Eliade scria:
"Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apăra "puterea". Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bunăvoie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces, numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii - face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze."
Nu guvernele care s-au succedat în România ultimilor ani sunt vinovate de criza economică mondială, ci de amplitudinea crizei noastre şi de faptul că prin atitudinea şi acţiunile lor ne arată că nu mai există speranţă. Şi că peste privirile noastre îndreptate spre orizont au tras această cortină groasă care ne permite doar să ne gândim cu frică la ziua de mâine. Crăciunul va veni şi va trece. Apoi Revelionul Trist. Vom aştepta Paştele şi tot aşa. Fără speranţă, fără orizont, fără viitor.
