Cum să devii chior in ţara orbilor
Am fost invitat zilele trecute să-mi exprim un punct de vedere cu privire la cartea Sandrei Pralong, "De ce m-am întors în România?". Iniţial, am fost tentat să refuz, pentru că sunt de părere că, pentru a comenta ceva, trebuie să ai cât de cât idee despre subiect. Eu n-am fost plecat din ţară ca să am de unde reveni. Apoi am trecut în revistă, lunga listă de prieteni de-ai mei plecaţi de ani mulţi prin străinătăţuri şi care refuză să se întoarcă în România. Exemplul lor mi s-a părut destul de elocvent pentru subiectul dezbătut şi am dat câteva telefoane.
În Statele Unite, în Australia, în Germania, în Canada. Eu ştiu de ce au plecat ei acum mulţi ani, dar îmi doream să văd care le este starea de spirit, acum, după atâta timp. Şi asta, deşi vorbim mereu despre o sumedenie de alte chestii domestice, despre prieteni, locuri şi întâmplări şi, bineînţeles, depănăm multe amintiri comune. Dar niciodată nu am pus întrebarea profundă, esenţială, dacă s-ar întoarce. Acum, însă, mi-am luat inima în dinţi şi am vrut să aflu. Şi surprindere! Mai toţi au spus că ar reveni la un moment dat.
Nici unul, însă, n-ar veni să muncească aici, să aibă de a face cu statul, cu mecanismele lui, cu societatea în ansamblu. Şi nici unul n-ar veni din patriotism, ca să pună umărul la bunul mers al României, pentru că nimeni nu consideră, privind de afară, că România vrea să meargă pe un drum bun. Şi atunci care ar fi motivaţia revenirii? Cei mai mulţi ar veni pentru prieteni, pentru a pune în comun, arc peste timp, amintirile, întâmplările, poveştile tinereţii. Pentru a revedea locuri rămase în memorie, care au însemnat ceva pentru bagajul de senzaţii şi trăiri, care merită să fie accesate.
Şi asta, pentru că nu putem uita primul sărut, prima emoţie, excursia cu clasa, doamna învăţătoare, ceaiul de sâmbătă seară, răsăritul la Costineşti, treapta la liceu şi vecinul care dădea muzica tare de la etajul cinci. Şi multe, multe altele. S-ar întoarce în momentul în care, copiii lor adaptaţi la ţara de adopţie, si-ar găsi un drum în viaţă acolo, iar ei ar avea o pensie care să le asigure aici un trai decent. Unde este aici, însă, legătura cu ţara în sine, cu societatea, cu mecanismele ei? Nicăieri. Mai toţi îmi spun că şi-ar dori să aibă pe lângă ei prieteni vechi, rude, cunoştinţe.
Dar şi asta a început să se rezolve cu ajutorul internetului, al telefoanelor mobile, al televiziunilor prin satelit. Unii se mai uită la programele noastre, cu sentimentul că se uită într-un acvariu sau la grădina zoologică. După câţiva ani, trăiţi în interiorul unor societăţi occidentale, tot ceea ce se întâmplă în ţara noastră, pare o înşiruire de bizarerii şi distorsiuni comportamentale. Şi asta nu numai din cauza sărăciei şi a lipsurilor. E ceva în societatea noastră care ne face să ne comportam aşa, pentru că, odată ieşiţi în afară, aproape toţi compatrioţii noştri se adaptează repede şi bine la modelul de viaţă din ţara de unde se duc. O mică parte dintre ei s-au adaptat atât de bine, încât nici nu mai au nevoie de trecut. Îşi fac prieteni noi, legături şi relaţii atât de puternice, încât originea românească e rămasă undeva în CV, ca o simplă bifare, nu întotdeauna pusă.
Atunci înseamnă că există alte motive pentru care unii dintre români se întorc în ţară, după ce au trăit şi au cunoscut viaţa din occident şi am încercat să le identific. Aş începe cu "neadaptatul". Nu vrea să se supună rigorilor societăţii, nu înţelege mecanismele, nu se împacă cu limba, nu înţelege oamenii şi acţiunile lor, obiceiurile. Apoi ar fi "sentimentalul". Trăieşte foarte mult în compania prietenilor, se raportează la ei, e un om solar, comunicativ, emotiv şi legat de trecut. Amintirile îl răscolesc, îl macină, îi provoacă insomnii, depresii.
E gata să renunţe la bunăstare pentru a se regăsi în ecosistemul în care a trăit iniţial. "Mercenarul" e cel care revine în ţară de pe alte poziţii, ca expat. Cu ajutorul banilor, îşi crează un microsistem asemănător cu ţara din care a plecat, îşi dă copiii în România la şcoli şi grădiniţe cu predare într-o limbă străină şi este oricând gata să-şi facă bagajele şi să plece din nou. Ar mai fi "Oportunistul". Are o viziune, un plan, o idee pe care o vede afară şi crede că o poate implementa în România. Se întoarce, face o afacere aici, o dezvoltă. Astă e, de regulă, un divorţat sau care are aici o fostă nevastă, un copil, o iubită. De regulă este un lup singuratic. Pesemne că există şi alte categorii şi subcategorii şi o multime de cazuri particulare. Eu am încercat, aşa în mare, să descriu doar câteva, după cum mi-au venit în minte. Dacă dumneavoastră, cititorii, aveţi şi alte exemple, vă rog să mă completaţi.
Eu pot înţelege orice motivaţie pentru revenirea în ţară şi o pot accepta. Am fost în vizită pe la prieteni plecaţi şi le-am înţeles opţiunea. Trăiesc aici şi ştiu foarte bine de ce aş pleca eu. Îmi doresc ca băieţelul meu să plece, dacă nu se vor schimba lucrurile aici. Eu am să rămân însă, pentru că aşa am apucat, dar cine ştie?
Există însă o atitudine care mă scoate din sărite la unii, pentru că nu o cred. În oricare din categorii s-ar afla individul respectiv, lasă să iasă la iveală o nemăsurată ipocrizie. E cel care îşi ascunde trăirile şi motivaţiile întoarcerii, sub masca patriotismului, a dragostei de ţară, de popor. Declară sus şi tare că vine să pună umărul, să construiască, să se implice. Se crede chior în ţara orbilor, deţinătorul secretelor şi cel mai bun predicator. Încearcă să mă convingă de altruismul lui desuet, de priceperea nemăsurată pe care a dobândit-o prin afară şi de dorinţa de a rămâne în istorie. Mie mi se pare că îşi doreşte doar să-şi panseze orgoliul rănit, crescut în urma unui proces de supraevaluare, care are o tentă narcisistă acută. De aceea nu o cred pe doamna Pralong, când îmi spune că a venit aici cu diplomă la Harvard, ca să fie consilier prezidenţial. Şi mi se pare o mare ipocrită. Cu siguranţă ascunde ceva.
În Statele Unite, în Australia, în Germania, în Canada. Eu ştiu de ce au plecat ei acum mulţi ani, dar îmi doream să văd care le este starea de spirit, acum, după atâta timp. Şi asta, deşi vorbim mereu despre o sumedenie de alte chestii domestice, despre prieteni, locuri şi întâmplări şi, bineînţeles, depănăm multe amintiri comune. Dar niciodată nu am pus întrebarea profundă, esenţială, dacă s-ar întoarce. Acum, însă, mi-am luat inima în dinţi şi am vrut să aflu. Şi surprindere! Mai toţi au spus că ar reveni la un moment dat.
Nici unul, însă, n-ar veni să muncească aici, să aibă de a face cu statul, cu mecanismele lui, cu societatea în ansamblu. Şi nici unul n-ar veni din patriotism, ca să pună umărul la bunul mers al României, pentru că nimeni nu consideră, privind de afară, că România vrea să meargă pe un drum bun. Şi atunci care ar fi motivaţia revenirii? Cei mai mulţi ar veni pentru prieteni, pentru a pune în comun, arc peste timp, amintirile, întâmplările, poveştile tinereţii. Pentru a revedea locuri rămase în memorie, care au însemnat ceva pentru bagajul de senzaţii şi trăiri, care merită să fie accesate.
Şi asta, pentru că nu putem uita primul sărut, prima emoţie, excursia cu clasa, doamna învăţătoare, ceaiul de sâmbătă seară, răsăritul la Costineşti, treapta la liceu şi vecinul care dădea muzica tare de la etajul cinci. Şi multe, multe altele. S-ar întoarce în momentul în care, copiii lor adaptaţi la ţara de adopţie, si-ar găsi un drum în viaţă acolo, iar ei ar avea o pensie care să le asigure aici un trai decent. Unde este aici, însă, legătura cu ţara în sine, cu societatea, cu mecanismele ei? Nicăieri. Mai toţi îmi spun că şi-ar dori să aibă pe lângă ei prieteni vechi, rude, cunoştinţe.
Dar şi asta a început să se rezolve cu ajutorul internetului, al telefoanelor mobile, al televiziunilor prin satelit. Unii se mai uită la programele noastre, cu sentimentul că se uită într-un acvariu sau la grădina zoologică. După câţiva ani, trăiţi în interiorul unor societăţi occidentale, tot ceea ce se întâmplă în ţara noastră, pare o înşiruire de bizarerii şi distorsiuni comportamentale. Şi asta nu numai din cauza sărăciei şi a lipsurilor. E ceva în societatea noastră care ne face să ne comportam aşa, pentru că, odată ieşiţi în afară, aproape toţi compatrioţii noştri se adaptează repede şi bine la modelul de viaţă din ţara de unde se duc. O mică parte dintre ei s-au adaptat atât de bine, încât nici nu mai au nevoie de trecut. Îşi fac prieteni noi, legături şi relaţii atât de puternice, încât originea românească e rămasă undeva în CV, ca o simplă bifare, nu întotdeauna pusă.
Atunci înseamnă că există alte motive pentru care unii dintre români se întorc în ţară, după ce au trăit şi au cunoscut viaţa din occident şi am încercat să le identific. Aş începe cu "neadaptatul". Nu vrea să se supună rigorilor societăţii, nu înţelege mecanismele, nu se împacă cu limba, nu înţelege oamenii şi acţiunile lor, obiceiurile. Apoi ar fi "sentimentalul". Trăieşte foarte mult în compania prietenilor, se raportează la ei, e un om solar, comunicativ, emotiv şi legat de trecut. Amintirile îl răscolesc, îl macină, îi provoacă insomnii, depresii.
E gata să renunţe la bunăstare pentru a se regăsi în ecosistemul în care a trăit iniţial. "Mercenarul" e cel care revine în ţară de pe alte poziţii, ca expat. Cu ajutorul banilor, îşi crează un microsistem asemănător cu ţara din care a plecat, îşi dă copiii în România la şcoli şi grădiniţe cu predare într-o limbă străină şi este oricând gata să-şi facă bagajele şi să plece din nou. Ar mai fi "Oportunistul". Are o viziune, un plan, o idee pe care o vede afară şi crede că o poate implementa în România. Se întoarce, face o afacere aici, o dezvoltă. Astă e, de regulă, un divorţat sau care are aici o fostă nevastă, un copil, o iubită. De regulă este un lup singuratic. Pesemne că există şi alte categorii şi subcategorii şi o multime de cazuri particulare. Eu am încercat, aşa în mare, să descriu doar câteva, după cum mi-au venit în minte. Dacă dumneavoastră, cititorii, aveţi şi alte exemple, vă rog să mă completaţi.
Eu pot înţelege orice motivaţie pentru revenirea în ţară şi o pot accepta. Am fost în vizită pe la prieteni plecaţi şi le-am înţeles opţiunea. Trăiesc aici şi ştiu foarte bine de ce aş pleca eu. Îmi doresc ca băieţelul meu să plece, dacă nu se vor schimba lucrurile aici. Eu am să rămân însă, pentru că aşa am apucat, dar cine ştie?
Există însă o atitudine care mă scoate din sărite la unii, pentru că nu o cred. În oricare din categorii s-ar afla individul respectiv, lasă să iasă la iveală o nemăsurată ipocrizie. E cel care îşi ascunde trăirile şi motivaţiile întoarcerii, sub masca patriotismului, a dragostei de ţară, de popor. Declară sus şi tare că vine să pună umărul, să construiască, să se implice. Se crede chior în ţara orbilor, deţinătorul secretelor şi cel mai bun predicator. Încearcă să mă convingă de altruismul lui desuet, de priceperea nemăsurată pe care a dobândit-o prin afară şi de dorinţa de a rămâne în istorie. Mie mi se pare că îşi doreşte doar să-şi panseze orgoliul rănit, crescut în urma unui proces de supraevaluare, care are o tentă narcisistă acută. De aceea nu o cred pe doamna Pralong, când îmi spune că a venit aici cu diplomă la Harvard, ca să fie consilier prezidenţial. Şi mi se pare o mare ipocrită. Cu siguranţă ascunde ceva.
