Rãzbunarea lui Adrian Pãunescu
Nu reuşeşte să-mi dispară din memorie faptul că Adrian Păunescu a fost înmormântat cu onoruri militare. Mi-a rămas un gust amar. În 22 decembrie 1989, când eram în faţa clădirii guvernului şi l-am văzut cocoţat pe un Aro încercând să fure şi el o parte din revolta populară nu mi-a venit să cred. Ceauşescu pleca cu elicopterul de pe acoperiş, iar el se şi înfiinţase amuşinând cu nările în vânt apropiata moarte a omului pe care îl cântase până nu demult. Îşi dorea pesemne, cu bucăţica de revoluţie în buzunar pe care tocmai o fura să se întoarcă în mijlocul maselor populare din somptuasa vilă de pe Dionisie Lupu şi să-şi pună pe cap coroana de revoluţionar. N-a fost să fie. Lumea l-a huiduit şi l-a aruncat în lada de gunoi a istoriei, acolo unde îi era de fapt locul. L-a salvat Ambasada Statelor Unite. Ce ciudată e viaţa!! Plin de ambiţie şi hrănindu-şi ego-ul cu uitarea românilor a reuşit să renască precum pasărea Phoenix din scrumul amnezic al conştiinţelor şi amintirilor.
Pozând în patriotul de operetă care îşi clădeşte renumele cu puterea vocii şi lăfăindu-se în continuare în lux şi bogăţie a căpătat curaj şi, împins în sus de Mihai Tatulici, a reapărut pe ecrane avid de putere şi fără remuşcări. Şi dacă noua societate care se năştea era o Terra Nova de ce să nu o cucerească şi pe asta cu aceleaşi arme cu care o mai făcuse odată? La început pe Ilie Verdeţ, apoi pe Ion Iliescu, apoi tot PSD-ul... Buretele uitării a început să lucreze. L-am întrebat pe Moţu Pittiş de ce i-a luat apărarea în zilele alea din 1994, pe un post public de televiziune şi mi-a răspuns: "Dacă ai şti câte sticle de votcă am băut împreună pe malurile Dâmboviţei ai înţelege". Am înţeles. Aş face-o şi eu pentru un prieten. M-am simţit însă trădat. Văzusem de prea multe ori "Poezia muzicii tinere", "Cum se numeau cei patru Beatles" şi "Câinele grădinarului" ca să accept explicaţia aceea.
Pesemne că prietenia adevărată transcede moralei. Pe de altă parte, îi înţeleg pe cei care îl regretă şi care au beneficiat de ajutorul lui în toţi anii cât a trăit. Oameni de presă, cântăreţi, cetăţeni obişnuiţi. Nu-i înţeleg deloc pe cei care îl plâng acum şi care pe vremea fostului regim făceau frigul în case, se hrăneau cu ce apucau la coada de noapte, cărora li se refuza pâinea pentru că nu aveau buletin de localitate, care îşi hrăneau foamea de cultură cu antena ce le aprţinea şi care rămâneau blocaţi în ascensoare în timpul penelor de curent, deşi erau îndemnaţi să se iubească pe tunuri. Ce resort intern, ce cută a memoriei îi trădează, ce s-a schimbat de la Revoluţie încoace ca să se treacă de la linşaj la onoruri militare? Familia mea a avut de suferit de pe urma lui şi e normal să nu îl am la inimă, şi asta deşi recunosc cu părere de rău că unele poezii ale lui mi-au plăcut.
Dar lumea aceea care l-a călcat în picioare pe Nichita şi pe Eminescu la Cimitirul Bellu de ce s-a dus acolo? Chiar aşa de înrobitoare să fie imaginile şi mesajele transmise de televiziuni încât să ne facă să ne dea liber la asasinatul amintirilor? Nu e drept. În felul acesta vom ajunge să simţim durerea sau fericirea în funcţie de juranlele de ştiri şi de părerile editorilor ignorindu-ne conştiinţa şi bucăţica de istorie pe care am trăit-o. Sufletul mi-e revoltat pentru că printre salvele de puşcă trase la cimitir am auzit încă odată vocea tunătoare a poetului care, rânjind de dincolo de moarte, îmi şoptea la ureche: "V-am mai făcut odată". Ce uşor e să te răzbuni pe poporul pe care l-ai minţit atâta vreme schimbându-ţi doar părul, iar năravul, ba. Rămâne în urmă o operă poetică pe care posteritatea o va aprecia sau nu. Omul însă a scăpat de judecată. Păcat.
Pozând în patriotul de operetă care îşi clădeşte renumele cu puterea vocii şi lăfăindu-se în continuare în lux şi bogăţie a căpătat curaj şi, împins în sus de Mihai Tatulici, a reapărut pe ecrane avid de putere şi fără remuşcări. Şi dacă noua societate care se năştea era o Terra Nova de ce să nu o cucerească şi pe asta cu aceleaşi arme cu care o mai făcuse odată? La început pe Ilie Verdeţ, apoi pe Ion Iliescu, apoi tot PSD-ul... Buretele uitării a început să lucreze. L-am întrebat pe Moţu Pittiş de ce i-a luat apărarea în zilele alea din 1994, pe un post public de televiziune şi mi-a răspuns: "Dacă ai şti câte sticle de votcă am băut împreună pe malurile Dâmboviţei ai înţelege". Am înţeles. Aş face-o şi eu pentru un prieten. M-am simţit însă trădat. Văzusem de prea multe ori "Poezia muzicii tinere", "Cum se numeau cei patru Beatles" şi "Câinele grădinarului" ca să accept explicaţia aceea.
Pesemne că prietenia adevărată transcede moralei. Pe de altă parte, îi înţeleg pe cei care îl regretă şi care au beneficiat de ajutorul lui în toţi anii cât a trăit. Oameni de presă, cântăreţi, cetăţeni obişnuiţi. Nu-i înţeleg deloc pe cei care îl plâng acum şi care pe vremea fostului regim făceau frigul în case, se hrăneau cu ce apucau la coada de noapte, cărora li se refuza pâinea pentru că nu aveau buletin de localitate, care îşi hrăneau foamea de cultură cu antena ce le aprţinea şi care rămâneau blocaţi în ascensoare în timpul penelor de curent, deşi erau îndemnaţi să se iubească pe tunuri. Ce resort intern, ce cută a memoriei îi trădează, ce s-a schimbat de la Revoluţie încoace ca să se treacă de la linşaj la onoruri militare? Familia mea a avut de suferit de pe urma lui şi e normal să nu îl am la inimă, şi asta deşi recunosc cu părere de rău că unele poezii ale lui mi-au plăcut.
Dar lumea aceea care l-a călcat în picioare pe Nichita şi pe Eminescu la Cimitirul Bellu de ce s-a dus acolo? Chiar aşa de înrobitoare să fie imaginile şi mesajele transmise de televiziuni încât să ne facă să ne dea liber la asasinatul amintirilor? Nu e drept. În felul acesta vom ajunge să simţim durerea sau fericirea în funcţie de juranlele de ştiri şi de părerile editorilor ignorindu-ne conştiinţa şi bucăţica de istorie pe care am trăit-o. Sufletul mi-e revoltat pentru că printre salvele de puşcă trase la cimitir am auzit încă odată vocea tunătoare a poetului care, rânjind de dincolo de moarte, îmi şoptea la ureche: "V-am mai făcut odată". Ce uşor e să te răzbuni pe poporul pe care l-ai minţit atâta vreme schimbându-ţi doar părul, iar năravul, ba. Rămâne în urmă o operă poetică pe care posteritatea o va aprecia sau nu. Omul însă a scăpat de judecată. Păcat.
