O Românie, două sisteme
Mă duc cu ceva treabă pe la un minister. Clădirea impunătoare pe afară, construită înainte de război, se dovedeşte urâtă şi neîngrijită pe dinăuntru. Şi foarte murdară. La intrare, un jandarm la a doua tinereţe, verde şi vigilent, stă într-o gheretă de termopan înconjurat de un miros greu de canal. Nu pare să-l deranjeze. Pesemne că s-a obişnuit. Oricum, bănuiesc că şi dacă protesta, nu se schimba nimic. Îmi ia omul cartea de identitate şi conştiincios îmi dă, în schimb, un cartonaş pe care e scris un număr, băgat într-o bucată de plastic şi mă pune să aştept până vine cineva "de sus" să mă ia. Apare un băiat cu coadă, care duce în braţe o imprimantă laser (mă pricep), mare şi grea. Jandarmul sare ca ars.
- Băi, bon de poartă ai?
- N-am, zice omul.
- Trebuia să-ţi dea.
- Păi nu mi-a dat.
- Unde te duci?
- O duc la service, se aude o voce de după imensa imprimantă ţinută cu greu în braţe.
- Legitimaţie ai? se răsteşte cerberul.
- Am.
- S-o văd.
Începe o căutare febrilă a legitimaţiei prin buzunare, cu o mână, în timp ce cu cealaltă ţine cu greu de imprimantă, iar cu bărbia o echilibrează. De undeva apare legitimaţia pe care omul legii o ia şi începe să o studieze atent.
- N-ai bon de poartă, nu ieşi cu… asta. Nu ştie ce e, dar nu contează. Vigilent.
Tânărul vinovat se întoarce spre lifturi. Apare şi "cel de sus" însărcinat să mă ducă la şefa biroului unde aveam eu treabă. E tânăr, înalt şi cu ochii albaştri. Mă conduce spre un lift cu acoperişul destul de jos, pe al cărui tavan ard cu tărie câte cinci becuri de 100 w. Cum eu am 1,93, ajung cu capul destul de aproape de ele şi simt cum căldura lor mă cam arde pe creştet. Mă dau mai lângă perete şi aştept etajul 7. Am ajuns. Un coridor cât o pistă de atletism se aşterne în faţa mea. În dreapta, nişte oameni plictisiţi, fumează încet şi trist. Luăm coridorul la picior şi încep să mă uit la ce scrie pe uşile prin faţa cărora trec. Tot felul de directori, servicii şi departamente. Uşile sunt cam strâmbe şi cu siguranţă sunt acolo de când s-a construit clădirea. Şi tot atunci au văzut şi ultima vopsea. Ajungem. Omul meu deschide cu un gest plictisit o uşă ca toate celelalte pe care scrie "Şef birou…". Intrăm într-o încăpere mică şi îngustă, în care sunt trei mese acoperite de dosare. Multe şi legate cu sfoară. Însoţitorul meu se prăbuşeşte pe un scaun în faţa unui 286 (mă pricep în continuare) şi reia un "Solitaire" lăsat la jumătate. Dau cu ochii de o doamnă, de o vârstă cu jandarmul de jos, care se iţeşte de sub o vestă tricotată. E în picioare. Şi ea are ochii albaştri. Îmi întinde o mână fermă şi îmi spune:
- Nu e frumos să insistaţi, să veniţi când eu am atâta treabă. Şefa noastră trebuie să plece în delegaţie, iar eu trebuie să o pregătesc. Are avion peste 4 ore şi eu nu sunt gata. Altă dată să nu se mai repete. Trec peste nevoile ministerului care solicitase un serviciu şi intru în subiect.
Îmi cer scuze politicos şi realizez că întâlnirea a debutat prost. Îmi expun punctul de vedere şi dau informaţiile care cred eu că sunt necesare. Stăm în picioare. Doamna şef de birou mă urmăreşte, dând din picioare de nerăbdare. Întind hârtiile pe care le adusesem şi dau să mai zic ceva. Inutil. Din tonul doamnei deduc că întâlnirea s-a terminat. Întreb dacă pot să revin vineri cu precizări şi mi se spune că doar până la 12, că programul e până la 13. Fără să încerc să deduc ce se întâmplă acolo între 12 şi 13 şi de ce e program scurt în perioada de criză, promit că aşa am să fac. Tânărul care joacă "Solitaire" în colţ, se scoală vădit deranjat de nevoia mea de a părăsi clădirea şi mă conduce doar până la lift. Îmi spune:
- De aici vă descurcaţi, îmi întoarce spatele şi pleacă.
În dreapta, nişte oameni cu priviri triste fumează şi se uită pe geam.
Sunt alţi oameni decât cei de la venirea mea.
Ajung jos cu liftul incandescent şi îmi recuperez cartea de identitate de la jandarm. Cu grijă, acesta aşează cartonaşul într-un raft de lemn. Mirosul e acelaşi.
Ies la aer şi inspir adânc. Am fost într-o altă Românie. Mă aşteptam să văd o activitate febrilă, oameni preocupaţi de serviciul lor, cu grija disponibilizărilor anunţate, prinşi în muncă, pentru a demonstra că e nevoie de ei. Aiurea. Linişte şi pace. Dolce farniente. Important este că sindicaliştii care ţin de acest minister, tocmai au anunţat că intră în grevă în curând. Au şi de ce, dacă aşa e conducerea lor.
- Băi, bon de poartă ai?
- N-am, zice omul.
- Trebuia să-ţi dea.
- Păi nu mi-a dat.
- Unde te duci?
- O duc la service, se aude o voce de după imensa imprimantă ţinută cu greu în braţe.
- Legitimaţie ai? se răsteşte cerberul.
- Am.
- S-o văd.
Începe o căutare febrilă a legitimaţiei prin buzunare, cu o mână, în timp ce cu cealaltă ţine cu greu de imprimantă, iar cu bărbia o echilibrează. De undeva apare legitimaţia pe care omul legii o ia şi începe să o studieze atent.
- N-ai bon de poartă, nu ieşi cu… asta. Nu ştie ce e, dar nu contează. Vigilent.
Tânărul vinovat se întoarce spre lifturi. Apare şi "cel de sus" însărcinat să mă ducă la şefa biroului unde aveam eu treabă. E tânăr, înalt şi cu ochii albaştri. Mă conduce spre un lift cu acoperişul destul de jos, pe al cărui tavan ard cu tărie câte cinci becuri de 100 w. Cum eu am 1,93, ajung cu capul destul de aproape de ele şi simt cum căldura lor mă cam arde pe creştet. Mă dau mai lângă perete şi aştept etajul 7. Am ajuns. Un coridor cât o pistă de atletism se aşterne în faţa mea. În dreapta, nişte oameni plictisiţi, fumează încet şi trist. Luăm coridorul la picior şi încep să mă uit la ce scrie pe uşile prin faţa cărora trec. Tot felul de directori, servicii şi departamente. Uşile sunt cam strâmbe şi cu siguranţă sunt acolo de când s-a construit clădirea. Şi tot atunci au văzut şi ultima vopsea. Ajungem. Omul meu deschide cu un gest plictisit o uşă ca toate celelalte pe care scrie "Şef birou…". Intrăm într-o încăpere mică şi îngustă, în care sunt trei mese acoperite de dosare. Multe şi legate cu sfoară. Însoţitorul meu se prăbuşeşte pe un scaun în faţa unui 286 (mă pricep în continuare) şi reia un "Solitaire" lăsat la jumătate. Dau cu ochii de o doamnă, de o vârstă cu jandarmul de jos, care se iţeşte de sub o vestă tricotată. E în picioare. Şi ea are ochii albaştri. Îmi întinde o mână fermă şi îmi spune:
- Nu e frumos să insistaţi, să veniţi când eu am atâta treabă. Şefa noastră trebuie să plece în delegaţie, iar eu trebuie să o pregătesc. Are avion peste 4 ore şi eu nu sunt gata. Altă dată să nu se mai repete. Trec peste nevoile ministerului care solicitase un serviciu şi intru în subiect.
Îmi cer scuze politicos şi realizez că întâlnirea a debutat prost. Îmi expun punctul de vedere şi dau informaţiile care cred eu că sunt necesare. Stăm în picioare. Doamna şef de birou mă urmăreşte, dând din picioare de nerăbdare. Întind hârtiile pe care le adusesem şi dau să mai zic ceva. Inutil. Din tonul doamnei deduc că întâlnirea s-a terminat. Întreb dacă pot să revin vineri cu precizări şi mi se spune că doar până la 12, că programul e până la 13. Fără să încerc să deduc ce se întâmplă acolo între 12 şi 13 şi de ce e program scurt în perioada de criză, promit că aşa am să fac. Tânărul care joacă "Solitaire" în colţ, se scoală vădit deranjat de nevoia mea de a părăsi clădirea şi mă conduce doar până la lift. Îmi spune:
- De aici vă descurcaţi, îmi întoarce spatele şi pleacă.
În dreapta, nişte oameni cu priviri triste fumează şi se uită pe geam.
Sunt alţi oameni decât cei de la venirea mea.
Ajung jos cu liftul incandescent şi îmi recuperez cartea de identitate de la jandarm. Cu grijă, acesta aşează cartonaşul într-un raft de lemn. Mirosul e acelaşi.
Ies la aer şi inspir adânc. Am fost într-o altă Românie. Mă aşteptam să văd o activitate febrilă, oameni preocupaţi de serviciul lor, cu grija disponibilizărilor anunţate, prinşi în muncă, pentru a demonstra că e nevoie de ei. Aiurea. Linişte şi pace. Dolce farniente. Important este că sindicaliştii care ţin de acest minister, tocmai au anunţat că intră în grevă în curând. Au şi de ce, dacă aşa e conducerea lor.
Comentarii (2):
Dumneavoastra stiti ca va sunt preluate textele integrale? De exemplu, aici: http://silviumacrineanu.wordpress.com/2011/02/15/adrian-furnica-o-romanie-doua-sisteme/
\" În dreapta, nişte oameni plictisiţi, fumează încet şi trist \"
3 cuvinte : subiect, virgula, predicat
Hai pa, nu-mi multumi.
PS
Textul e PLIN de erori.
