"Nu se poate aşa o medalie"
Tatăl meu a terminat Facultatea de Farmacie în 1944, primul pe ţară, primind premiul I din mâna Majestăţii Sale Regele Mihai, după care a plecat pe front cu Batalonul 13. A fost rănit în război, în munţii Tatra, şi s-a întors în 1945 cu Ordinul Crucea Regina Maria pentru fapte de arme. Regimul comunist i-a retras medalia şi a înlocuit-o cu Steaua Republicii clasa a II-a, că doar nu putea să rămână militar în ţara asta cu o medalie a regalităţii. A făcut şi a doua facultate Chimie Industrială, după care a şi predat la catedră, în Universitate. Mulţi ani mai târziu a ieşit la pensie, prin 1982 sau 1983. Nu s-a plâns de nimic, n-a cerut nimic Era tot timpul optimist şi avea câteva vorbe pe care nu le-am uitat niciodată: "La luptă" şi "Nu pregeta să faci ceea ce trebuie" Recunosc, în faţa dumneavoastră, că nu întotdeauna m-am putut ţine de ele, pentru că am cam fost "Simfonia neterminată"
Poate pentru că eu sunt mai poet decât tatăl meu care a fost militar toată viaţa. De multe ori îl mai visez mi-e dor de el şi ştiu că se uită la mine de acolo de unde e el Un om curajos. La revoluţie doar atât mi-a spus: "Toţi eroii sunt în pământ", pentru că mă iubea foarte tare şi bănuia el ce e cu revoluţia asta. Nu l-am ascultat şi am plecat să apăr televiziunea, pentru că o cerea cineva de pe micul ecran. Au trecut anii şi, în tot acest timp, tata a purtat cu mândrie insigna de veteran de război, pentru că, pe lângă mine, şi-a iubit ţara. Eu am încă îndoieli că trebuie să o iubesc, dar asta e o altă poveste Şi din multele amintiri pe care le am azi, mi s-a reactivat una. De câte ori apărea la televizor Anghel Iordanescu şi presa îl numea "general", invariabil, tata spunea: "Nu se poate general de armată de sport" El n-a avut parte de gradul ăsta, pentru că a avut o nepoată fugită în Franţa, deşi îl merita din plin, datorită numeroaselor invenţii în domeniul farmaceutic şi al vechimii în armată. M-am dus după revoluţie să văd dacă ar putea fi înaintat la gradul de general în rezervă prin Asociaţia Veteranilor de Război, dar mi s-a cerut şpagă şi am renunţat. Aşa a fost să fie.
Astăzi mă uit în ziar şi văd că un general de intendenţă decorează un profesor universitar de drept constituţional cu un ordin militar. Cel mai înalt: "Onoarea Armatei Române". Şi brusc mă gândesc la veteranii de război, câţi au mai rămas cărora cineva vrea să le taie din bani. Ştiu că acolo, pe front, în faţa gloanţelor şi a morţii, nici unul nu s-a gândit la pensie şi la drepturi. Toţi se gândeau la ţară şi la datorie. Nici măcar la rege. Şi nici unul n-a visat generali de sport. Aveau generalii lor de front. Şi sunt sigur că nu se gândeau la medalii şi ordine. Erau alţii care le dădeau pentru merite deosebite în luptă. Nu pentru că trebuia pupat în fund un prim-ministru de drept constituţional. Nu se poate medalie a armatei pentru asta
P.S.Am un prieten bun care e ofiţer în armata americană. Plecat din România în 1990, a luptat în Iraq şi în Afganistan, şi mi-a spus ieri că toţi militarii români din teatrele de operaţiuni din acea parte a lumii sunt foarte bine văzuţi de către militarii americani, pentru că sunt nişte profesionişti adevăraţi. Lor daţi-le medalii şi onoruri, pentru că ei merită, şi ei mai şi mor pentru o cauză care nu e a lor. Sunt mai puţin importante onorurile militare la înmormântare.
Poate pentru că eu sunt mai poet decât tatăl meu care a fost militar toată viaţa. De multe ori îl mai visez mi-e dor de el şi ştiu că se uită la mine de acolo de unde e el Un om curajos. La revoluţie doar atât mi-a spus: "Toţi eroii sunt în pământ", pentru că mă iubea foarte tare şi bănuia el ce e cu revoluţia asta. Nu l-am ascultat şi am plecat să apăr televiziunea, pentru că o cerea cineva de pe micul ecran. Au trecut anii şi, în tot acest timp, tata a purtat cu mândrie insigna de veteran de război, pentru că, pe lângă mine, şi-a iubit ţara. Eu am încă îndoieli că trebuie să o iubesc, dar asta e o altă poveste Şi din multele amintiri pe care le am azi, mi s-a reactivat una. De câte ori apărea la televizor Anghel Iordanescu şi presa îl numea "general", invariabil, tata spunea: "Nu se poate general de armată de sport" El n-a avut parte de gradul ăsta, pentru că a avut o nepoată fugită în Franţa, deşi îl merita din plin, datorită numeroaselor invenţii în domeniul farmaceutic şi al vechimii în armată. M-am dus după revoluţie să văd dacă ar putea fi înaintat la gradul de general în rezervă prin Asociaţia Veteranilor de Război, dar mi s-a cerut şpagă şi am renunţat. Aşa a fost să fie.
Astăzi mă uit în ziar şi văd că un general de intendenţă decorează un profesor universitar de drept constituţional cu un ordin militar. Cel mai înalt: "Onoarea Armatei Române". Şi brusc mă gândesc la veteranii de război, câţi au mai rămas cărora cineva vrea să le taie din bani. Ştiu că acolo, pe front, în faţa gloanţelor şi a morţii, nici unul nu s-a gândit la pensie şi la drepturi. Toţi se gândeau la ţară şi la datorie. Nici măcar la rege. Şi nici unul n-a visat generali de sport. Aveau generalii lor de front. Şi sunt sigur că nu se gândeau la medalii şi ordine. Erau alţii care le dădeau pentru merite deosebite în luptă. Nu pentru că trebuia pupat în fund un prim-ministru de drept constituţional. Nu se poate medalie a armatei pentru asta
P.S.Am un prieten bun care e ofiţer în armata americană. Plecat din România în 1990, a luptat în Iraq şi în Afganistan, şi mi-a spus ieri că toţi militarii români din teatrele de operaţiuni din acea parte a lumii sunt foarte bine văzuţi de către militarii americani, pentru că sunt nişte profesionişti adevăraţi. Lor daţi-le medalii şi onoruri, pentru că ei merită, şi ei mai şi mor pentru o cauză care nu e a lor. Sunt mai puţin importante onorurile militare la înmormântare.
