Dacă am avea şi noi polonezi…
Tragedia din Rusia care a îndurerat întreaga lume a reuşit să scoată odată în plus la lumină caracterul infam al unora dintre compatrioţii noştri. La întrebarea unei colege de breaslă de pe acest site care îşi punea problema ce s-ar întâmpla dacă România ar avea parte de o asmenea nenorocire, o mulţime de cetăţeni îşi striga sus şi tare satisfacţia pentru o aşa întâmplare. Ba mai mult, completează cu mult aplomb componenţa "lotului" de politicieni care ar trebui să nu lipsească din acel ipotetic avion. Nu răzbate din mesajele acelea nimic din morala creştină, acceptarea votului unei majorităţi, înţelegerea unui exerciţiu democratic care ne cere să fim de acord şi cu dorinţa celui cu care convieţuim, toleranţa şi înţelegerea unei stări de fapt. Mesajele sunt pline de ură şi de satisfacţie şi se aseamănă cu lătrăturile unor căţei jigăriţi ascunşi sub anonimat care latră pe forumuri, dar nu sunt în stare să muşte. Apoi mă uit la reacţia poporului polonez care pesemne că nu a votat în unanimitate cu sărmanul preşedinte plecat dintre noi, dar care se arată lumii întregi într-o nemaipomenită solidaritate şi compasiune pentru omul care i-a condus. Un popor care m-a impresionat de-a lungul istoriei moderne pe care am trăit-o cu urechea la Radio Europa Liberă prin actele de curaj de care a dat dovadă luptând împotriva conducerii comuniste din anii '80, prin mişcările sindicatului Solidaritatea şi atitudinea pe timpul instaurării legii marţiale de către generalul Wojciech Jaruzelski, de profundul respect pentru părintele martir Popjelusko. Polonezii au strâns rândurile în faţa sorţii potrivnice, au plâns, s-au rugat şi au arătat că demnitatea şi onoarea sunt întotdeauna caracteristice marilor popoare ale istoriei. Timp în care ai noştrii au declarat cu seninătate că ar râde şi s-ar îmbăta şi ar dansa în cazul în care o aşa tragedie s-ar abate asupra poporului român. Şi nu-mi vine să cred! Cât de cinic şi lipsit de bun-simţ trebuie să fie un om ca să declare că s-ar bucura atunci când moare cineva. Pentru că înainte de a fi conducători, aceştia sunt oameni. Au copii, părinţi, prieteni, trăiesc şi există la vârful societăţii pentru că o majoritate a crezut în ei. Şi mi-aduc aminte de nişte imagini din filme de epocă în care nişte bipezi imbecilizaţi de băutură şi abrutizaţi de mentalitatea secolelor în care trăiau, râdeau şi se bucurau zgâindu-se la câte un biet nenorocit care ardea pe rug în numele credinţei. Mă întreb ce oare îi deosebeşte pe concetăţenii noştri de microcefalii Evului Mediu? Se pare că doar prezenţa internetului şi a posibilităţii de a-şi manifesta trăirile animalice într-un cadru de expresie atât de larg, vizibil din întreaga lume şi alte câteva cuceriri tehnologice, căci despre mentalitate nici nu poate fi vorba. S-ar putea oare să ne gândim că am putea cere compasiune şi înţelegere acelora care se bucură, chiar şi la nivel declarativ şi ipotetic, de mortea unor oameni fie ei şi conducători? Cuvântul solidaritate a pierit definitiv amestecat cu aburii frustrării insatisfacţiei electorale. Ce ar trebui să se întâmple major la nivelul societăţii noastre pentru ca înţelegerea şi acceptarea opţiunilor vecinilor noştrii să fie literă de lege şi să nu mai nască din meandrele ancestralelor porniri din neanderthal declaraţii pe forumuri? Şi sincer să fiu nu înţeleg de ce atâta încrâncenare împotriva actualei conduceri a ţării când ipoteza că ceilalţi ar fi câştigat alegerile ne arată o faţă la fel de neclară şi neliniştitoare. Mă cutremur la gândul că domnul Voicu ar fi putut fi ministru de interne sub preşedenţia domnului Geoană şi că mister Hrebengiuc ar fi fost eventual ministrul cultelor sau ocultelor violete într-un cabinet Vanghelie numit de susnumitul eventual preşedinte. Şi ca să revenim... Era pe vreme lui Ceauşescu un banc. Cică intră unul într-o alimentară şi întreabă: "Aveti parizer?", "Nu" vine răspunsul placid al vânzătoarei, "Dar salam?", "Nu"… "Cârnaţi", "Nu"… "Tobă?", "Nu"… "Polonezi?", "Eh, dacă am avea noi polonezi!!!!"
