40% mediocritate prin lege
Radioul este o afacere. Mai puţin cel de stat care este subvenţionat prin taxele pe care le plătim noi. Şi de la buget. În rest sunt în piaţă mai multe zeci, dacă nu sute, de radiouri la nivel naţional care îşi aleg playlist-ul în funcţie de inspiraţia dj-ilor. Majoritatea sunt vai de ele. Rulează cam aceleaşi 100 de piese care mai de care mai neinspirate. Într-o piaţă normală, aşa cum este în statele occidentale, există radiouri care se adresează clar unor ascultători pe care îi fidelizează punându-le muzica pe care aceştia vor să o asculte.
La noi, doar în ultima vreme FM-ul s-a mai aşezat. Au apărut pentru prima oară după '89 radiouri de nişă. Unele dau numai rock, altele muzică românească, câteva de house sau electro beat. Multe însă au rămas pe stilul "varză" amestecând noul cu vechiul, rap cu folk, blues cu new wave, rave cu country şi aşa mai departe. Cred că ăsta e şi motivul pentru care industria muzicală românească a început să scoată capul în lume abia în ultimii ani cernind dintre sutele de nonvalori care se scurg din amărâtele de nonstudiouri câte o fătucă sau o trupă mai spălată. Nu prea mai există ingineri de sunet cu şcoală, aranjori sau producători adevăraţi. În Vest rock-ul e la cinste cu genurile şi subgenurile lui adresându-se consumatorilor de gen cu o ofertă care mulţumeşte cererea. Există o piaţă new age, jazz, folk, power metal, progresiv, electronic, clasică şi multe altele.
La noi, singurul gen rămas consecvent, care se produce, se consumă şi se întreţine este maneaua. Din păcate. În rest, trupele de rock se ascund prin cluburi unde sunt ascultate de câţiva fani, supravieţuiesc din abnegaţie şi se hrănesc cu iluzii. Folkiştii la fel. Neexistând o piaţă decentă, educată în spiritul acesta, fără obsnuinţa concertelor sau a cumpărării de discuri, industria românească de muzică produce palide copii ale artiştilor de afară nefiind în stare să exporte mai nimic. Ce-i drept, în urma tezelor din iulie 1971, cultura românească a intrat în impas. A pierdut tempo-ul, a mărit distanţa dintre ce s-a întâmplat afară şi ce a rămas ca şi creaţie în ţară. Atunci, partidul comunist a impus o conduită şi ne-a forţat să ne limităm opţiunile la oferta radioului public. Noroc cu Europa Liberă, cu Cornel Chiriac şi Andrei Voiculescu, cu Radio Monaco şi Vocea Americii, care ne ţineau la curent cu viaţa muzicală adevărată.
La noi se consumă Corina Chiriac, Angela Similea, Marius Ţeicu, Mihai Constantinescu, Horia Moculescu. Nu-i bai că şi ăştia erau buni, dar prea ne intoxicau. Rock-ul românesc îşi trăgea sufletul ancorat în câteva trupe care gâfâiau greu şi care la un moment dat au dispărut. Sfinx a făcut o capodoperă," Zalmoxe", Phoenix încă una, "Mugur de fluier". Iris îi imitau pe AC/DC şi acolo a rămas. N-a mai evoluat. Păcat că şi acum îi imită prost. Folk-iştii au rămas la nivel de Cenaclul Flacara. Muzica populară adevărtă nu mai există, lăutarii cântă manele. În 1989 a trebuit să o luăm de la început. Să înnodăm firul creaţiei. Fără însă să învăţăm din experienţa altora. Au apărut radiouri cu duiumul şi pentru că trebuaiu să câştige repede nişte bani au făcut rabat la calitate. Şi cum un rebut trage după el un altul, iar ascultătorii nefiind iniţiaţi consumă ce li se dă şi astfel ne-am umplut de Blondy, Andre, Heaven, Asia, Bambi, Marihuana, Inna, Fuego, Anna Lesko. Fără voce, fără talent, fără inspiraţie. Muzică facilă, versuri imposibile, voci mediocre.
Cei câţiva cu adevărat valoroşi se zbat pentru că nu sunt promovaţi. Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Luna Amară, Blazzaj, Grimmus, Bucovina,Trooper, Cargo, Viţa de Vie, Negura Bunget, fiecare pe felia lor, sunt nume care ar avea de spus mai mult dacă ar fi difuzaţi mai mult. Avem talente, avem instumetişti, avem filon şi inspiraţie. Nu avem curaj, determinare, apetenţă pentru risc. Şi iată cum pe fondul ăsta se iniţiază o lege care se vrea să vină în ajutorul creatorilor români, dar care omoară concurenţa. Se vrea ca 40% din creaţiile muzicale difuzate la radio să fie româneşti. Gata cu valoarea, gata cu lupta şi cu dorinţa de creaţie că oricum vom fi difuzaţi.
Nu cred că Dj-ii vor alege din muzica românească a anilor 1960-1989, pentru că atunci în ţară nu se prea făcea muzică, aşa că vor trebui promovate pipiţele dătătoare din fund şi devoratoare de fotbalişti, trupe de umplutură şi tot felul de mediocri. O să înceapă să le vină şi lor nişte bani şi, în felul acesta, or să creadă că au valoare. Legea ar trebui să prevadă că trebuie să se difuzeze muzica românească bună, dar ăsta e un parametru atât de subiectiv încât nu poate fi prevăzut prin lege. Radiourile se vor vedea îngrădite în libertatea de alegere şi forţate să umple timpul cu ce se găseşte, iar toată munca de cernere a valorilor din ultimii 20 de ani se va duce de râpă. Vor trebui să renunţe la ce e nou pe afară pentru a face loc creaţiilor autohtone îndoielnice. Şi asta exact când am început să aud câteva piese dance foarte bune, trupele româneşti să capete contur, rock-ul să se revitalizeze. Şi cum e greu să creezi numai vârfuri, acestea se vor pierde printre multe duzini de piese slabe care vor trebui difuzate că nu vom avea încotro. Se creează astfel un spaţiu de 40% din timp, alocat cu forţa unui segment de creaţie indiferent de valoare. Şi oricât am fi de patrioţi trebuie să recunoaştem că avem şi sincope. Chiar şi în muzică.
La noi, doar în ultima vreme FM-ul s-a mai aşezat. Au apărut pentru prima oară după '89 radiouri de nişă. Unele dau numai rock, altele muzică românească, câteva de house sau electro beat. Multe însă au rămas pe stilul "varză" amestecând noul cu vechiul, rap cu folk, blues cu new wave, rave cu country şi aşa mai departe. Cred că ăsta e şi motivul pentru care industria muzicală românească a început să scoată capul în lume abia în ultimii ani cernind dintre sutele de nonvalori care se scurg din amărâtele de nonstudiouri câte o fătucă sau o trupă mai spălată. Nu prea mai există ingineri de sunet cu şcoală, aranjori sau producători adevăraţi. În Vest rock-ul e la cinste cu genurile şi subgenurile lui adresându-se consumatorilor de gen cu o ofertă care mulţumeşte cererea. Există o piaţă new age, jazz, folk, power metal, progresiv, electronic, clasică şi multe altele.
La noi, singurul gen rămas consecvent, care se produce, se consumă şi se întreţine este maneaua. Din păcate. În rest, trupele de rock se ascund prin cluburi unde sunt ascultate de câţiva fani, supravieţuiesc din abnegaţie şi se hrănesc cu iluzii. Folkiştii la fel. Neexistând o piaţă decentă, educată în spiritul acesta, fără obsnuinţa concertelor sau a cumpărării de discuri, industria românească de muzică produce palide copii ale artiştilor de afară nefiind în stare să exporte mai nimic. Ce-i drept, în urma tezelor din iulie 1971, cultura românească a intrat în impas. A pierdut tempo-ul, a mărit distanţa dintre ce s-a întâmplat afară şi ce a rămas ca şi creaţie în ţară. Atunci, partidul comunist a impus o conduită şi ne-a forţat să ne limităm opţiunile la oferta radioului public. Noroc cu Europa Liberă, cu Cornel Chiriac şi Andrei Voiculescu, cu Radio Monaco şi Vocea Americii, care ne ţineau la curent cu viaţa muzicală adevărată.
La noi se consumă Corina Chiriac, Angela Similea, Marius Ţeicu, Mihai Constantinescu, Horia Moculescu. Nu-i bai că şi ăştia erau buni, dar prea ne intoxicau. Rock-ul românesc îşi trăgea sufletul ancorat în câteva trupe care gâfâiau greu şi care la un moment dat au dispărut. Sfinx a făcut o capodoperă," Zalmoxe", Phoenix încă una, "Mugur de fluier". Iris îi imitau pe AC/DC şi acolo a rămas. N-a mai evoluat. Păcat că şi acum îi imită prost. Folk-iştii au rămas la nivel de Cenaclul Flacara. Muzica populară adevărtă nu mai există, lăutarii cântă manele. În 1989 a trebuit să o luăm de la început. Să înnodăm firul creaţiei. Fără însă să învăţăm din experienţa altora. Au apărut radiouri cu duiumul şi pentru că trebuaiu să câştige repede nişte bani au făcut rabat la calitate. Şi cum un rebut trage după el un altul, iar ascultătorii nefiind iniţiaţi consumă ce li se dă şi astfel ne-am umplut de Blondy, Andre, Heaven, Asia, Bambi, Marihuana, Inna, Fuego, Anna Lesko. Fără voce, fără talent, fără inspiraţie. Muzică facilă, versuri imposibile, voci mediocre.
Cei câţiva cu adevărat valoroşi se zbat pentru că nu sunt promovaţi. Nicu Alifantis, Alexandru Andrieş, Luna Amară, Blazzaj, Grimmus, Bucovina,Trooper, Cargo, Viţa de Vie, Negura Bunget, fiecare pe felia lor, sunt nume care ar avea de spus mai mult dacă ar fi difuzaţi mai mult. Avem talente, avem instumetişti, avem filon şi inspiraţie. Nu avem curaj, determinare, apetenţă pentru risc. Şi iată cum pe fondul ăsta se iniţiază o lege care se vrea să vină în ajutorul creatorilor români, dar care omoară concurenţa. Se vrea ca 40% din creaţiile muzicale difuzate la radio să fie româneşti. Gata cu valoarea, gata cu lupta şi cu dorinţa de creaţie că oricum vom fi difuzaţi.
Nu cred că Dj-ii vor alege din muzica românească a anilor 1960-1989, pentru că atunci în ţară nu se prea făcea muzică, aşa că vor trebui promovate pipiţele dătătoare din fund şi devoratoare de fotbalişti, trupe de umplutură şi tot felul de mediocri. O să înceapă să le vină şi lor nişte bani şi, în felul acesta, or să creadă că au valoare. Legea ar trebui să prevadă că trebuie să se difuzeze muzica românească bună, dar ăsta e un parametru atât de subiectiv încât nu poate fi prevăzut prin lege. Radiourile se vor vedea îngrădite în libertatea de alegere şi forţate să umple timpul cu ce se găseşte, iar toată munca de cernere a valorilor din ultimii 20 de ani se va duce de râpă. Vor trebui să renunţe la ce e nou pe afară pentru a face loc creaţiilor autohtone îndoielnice. Şi asta exact când am început să aud câteva piese dance foarte bune, trupele româneşti să capete contur, rock-ul să se revitalizeze. Şi cum e greu să creezi numai vârfuri, acestea se vor pierde printre multe duzini de piese slabe care vor trebui difuzate că nu vom avea încotro. Se creează astfel un spaţiu de 40% din timp, alocat cu forţa unui segment de creaţie indiferent de valoare. Şi oricât am fi de patrioţi trebuie să recunoaştem că avem şi sincope. Chiar şi în muzică.
